Când vizitezi Palatul Versailles din Paris, se observă că palatul e curat dar, nu are băi.
În Evul Mediu nu existau periuțe de dinți, parfumuri, deodorante, și nu mai vorbim de hârtie igienică.
Excremente umane erau aruncate prin ferestrele palatului.
În zile de sărbătoare, bucătăria palatului se pregăteau festinuri pentru 1500 de persoane, fără nici cea mai mică igienă.
În filmele de azi vedem oameni din acea vreme tremurând sau lăudându-se... Explicația nu stă în călduri, ci în mirosul urât pe care l-au emis sub fuste (care au fost făcute intenționat să conțină mirosul părților intime, întrucât nu exista igienă).
Nu se obișnuia să faci duș din cauza frigului și datorita faptului, că nu prea exista apă curentă.
Doar nobilii aveau lachei care să-i admire, pentru a risipi mirosul urât care-l emana corpul și gura, precum și pentru a alunga insectele.
Cei care au fost la Versailles au admirat grădinile imense și frumoase, care la vremea respectivă nu erau doar contemplate, ci folosite ca retragere în celebrele balade promovate de monarhie, pentru că nu existau toalete.
În Evul Mediu, majoritatea nunților aveau loc în iunie, pentru ei, începutul verii.
Motivul e simplu...prima îmbăiere a anului se facea în luna mai; deci în iunie, mirosul oamenilor era încă tolerabil.
Cu toate acestea, întrucât unele mirosuri începuseră deja să deranjeze, miresele purtau buchete de flori lângă corp pentru a acoperi mirosul...de aici și explicația originii buchetului de mireasă.
Băile erau făcute într-o singură cadă imensă, plină cu apă caldă. Capul familiei avea privilegiul de a face prima baie în apa curată. Apoi, fără să schimbe apa, au intrat ceilalți în cadă, în ordine, femei, tot după vârstă și, în sfârșit, copii. Copiii au fost ultimii care au făcut baie. Când le venea rândul, apa din cadă era atât de murdară încât putea ucide un bebeluș.
Prin acoperișurile caselor se vedea cerul, iar grinzile de lemn care le țineau erau un bun loc pentru animale precum, câini, pisici, șobolani și gândaci, să stea la căldură.
Când ploua, scurgerile forțau animalele să sară la pământ.
Cei care aveau bani aveau farfurii de tablă. Anumite tipuri de alimente au oxidat materialul și, astfel mulți oameni să moară intoxicați.
Să ne amintim că obiceiurile de igienă ale epocii erau groaznice.
Roșiile, fiind acide, erau considerate otrăvitoare mult timp, conservele se foloseau pentru a bea bere sau whisky; această combinație, uneori, lăsa individul „pe jos” (într-un fel de narcolepsie indusă de amestecul băuturii alcoolice cu oxid de staniu).
Cineva care trecea pe stradă credea că e mort, așa că ridicau cadavrul și se pregăteau de înmormântare.
Apoi corpul era pus pe masa din bucătărie pentru câteva zile și familia își petrecea timpul privind, mâncând, bând și așteptând să vadă dacă mortul s-a trezit sau nu. De acolo, cel ce vede mortul (lumânare sau vigilență), este priveghiul de lângă sicriu.
Anglia este o țară mică în care nu a fost întotdeauna loc să îngroape toți morții. Apoi s-au deschis sicriele, s-au extras oasele, s-au pus în osoar și mormântul a fost folosit pentru un alt cadavru. Uneori, la deschiderea sicrielor, s-a observat că există zgârieturi pe capacele din interior, indicând faptul că mortul fusese îngropat de viu.
Așadar, la închiderea sicriului, a apărut ideea de a lega o fâșie de încheietura mâinii decedatului, trecând-o printr-o gaură făcută în sicriu și legându-l de un clopot. După înmormântare era cineva care stătea câteva zile lângă mormânt.
Dacă individul s-ar fi trezit, mișcarea brațului său ar fi determinat să sune clopotul. Și ar fi „salvat de clopoțel”, care este o expresie populară folosită de noi până în zilele noastre.
Ceea ce facem astăzi prin tradiție, o facem fără cunoștință. Și, urmăm tradițiile doar dacă au sens.
Cum ar fi carnavalul, ziua vrăjitoarelor, etc. Uneori cel mai bun aliat pentru a scăpa de ignoranță este cititul.
Preluat
